în orașul mic în care toată lumea se cunoaște
locuiam seara parcul cu dragostea noastră
acolo am râs am plâns si ne-am sărutat prima oară
și nici unul dintre noi nu credea în Dumnezeu

o țesătură invizibilă dădea lumină unui soare imaginar
bucuria noastră era explosivă ca fuga unor cai sălbatici
poate încă mai păstrăm în noi vântul acela
care împrăștia frunzele toamnei
când luna părea un urs polar rătăcind printre sloiuri

se pare că mâinile mele au ceva de-a face cu tristețea
o frământă mereu ca pe un aluat proaspăt
pasiunea mea delirantă mă leagă de stele
ea este ceea care strălucește în mine
și uneori seceta
în rest sunt doar o călătoare rebelă între două lumi